Draga cititorului,

Pe scurt poveste a inceput asa: Mihai Bardu si-a propus prin 2007, daca am calculat eu bine, sa plece intr-o calatorie spre Mongolia. Calatoria nu avea sa fie una clasica de urcat in avion/masina, plecat, facut poze, intors . Tot drumul urma sa fie parcurs pe motocicleta. Costurile unui astfel de calatorii evident ca nu sunt mici, iar cand pregatirele erau aproape gata a ramas fara job. Totul cu aproximativ juma de an inainte plecarii, mai exact primavara lui 2009.

Dupa un brainstroming cu fratele Ion a aparut ideea de a vinde kilometri pentru a face rost de ultimii bani necesari. S-a luat lungimea drumului si s-a impartit in bucati a cate 500 de km, in total 43 de “parcele” au iesit. In schimbul sumei de 50 de euro cumparatorul urma sa primeasca: povestea acelor kilometri, fotografiile facute pe acea bucata de drum, o piatra culeasa de acolo si numele pe un abtibild lipit pe parbriz pe toata durata calatoriei. Parcelele au fost scoase la licitatie pe un forum de motociclism, iar in aproximativ 2 saptamani s-au dat toate.

Spre rusinea mea, am dat de siteul mongolia.ro la mai bine de un an cand toata povestea se incheiase, mai exact prin toamna anului trecut. Tot atunci am aflat si ca Mihai urmeaza sa publice acele scrisori. Am citit de curiozitate cateva bucati din unele si neavand un sens prea tare am zis ca pot astepta cartea. Nu sunt genu ce sa citeasca zeci de pagini pe monitor, cum cartea urma sa apara, nu avea sens sa imi printez eu scrisorile (si bine am facut).

Desi sunt genul care citeste doar carti tehnice legate de ceea ce fac, cartea Vand Kilometri m-a fascinat. Inca nu stiu ce mi-a placut mai mult la ea, sa fi fost modul de scriere foarte personal, poate povestea drumului sau drumul in sine, modul glumet in care erau povestite intamplarile sau poate faptul ca a reusit sa transpuna in cuvinte si imagini lucruri exceptionale. Un lucru e clar, orice ar fi fost, a reusit sa ma tina treaz cateva nopti.

(…) el a venit doar sa pescuiasca putin. Pleaca si se intoarce cu doua gogosi. Se asigura ca am priceput ca sunt facute de sotia lui si pleaca spre masina. Se intoarce cu doua bomboane si o cana de ceai fierbinte. E atat de simplu in generozitatea lui Volodea asta al meu… doua bomboane, ce sa fac eu cu doua bomboane decat sa le primesc cu tot sufletul meu? (…) Ne strangem mainile prieteneste si ma intreaba daca nu vreau sa vin cu el cu barca, la pescuit, ca mai are o undita. Nu Volodea, ca am de mers azi. Sau aaa, ia stai ba Mihai, ca iara esti tampit. Unde Doamne iarta-ma ai de mers atat? Ce te impinge din urma si de ce trebuie sa ajungi astazi undeva? Raspunde si tu la una din intrebarile astea si poti sa pleci. Nu pot sa raspund. Volodea, serios? Da. (…)

Sunt foarte multe situatii in care ajutorul a venit de la niste localnici cu care nu a putut sa se inteleaga decat prin semne sau desene. Fara rusa in fostele tari URSS nu-ti ramane decat sa dai din maini si sa ceri bors cand nu se intelege din desene ce doresti. Unii nu voiau nimic in schimb, din contra erau dornici sa ofere de mancare si baut. Asa ceva mi-as dori sa vad si la noi. Dupa o lectura de genu tind sa cred ca noi ca popor am devenit mult prea rai cu cei din jur, uneori si cu noi insine. Foarte multi intalniti in drum o duc mai prost ca noi, dar asta nu-i impedica sa se bucure de viata si sa fie fericiti.

Nu stiu din ce motiv, dar aveam o impresie proasta despre fostele tari URSS, iar asta sigur nu se tragea de la faptul ca sunt mari consumatori de spirtoase. Cartea transpune o cu totul alta parte a rusilor, una prietenoasa cu oameni ce isi traiesc viata din plin si nici nu ar da semne ca le pasa de problemele din jur. Tind sa cred ca aceasta libertate si expansiune a mass-mediei din Romania nu a facut decat sa indobitoceasca marea masa a populatiei.

O sa-mi fie dor de Mongolia, deja imi e. Asta e. E un dor de ma mistuie, pe bune. Opresc la o iurta si intreb de airag. Primesc un “da” insotit de rasete, ceva la modul, hahaha, uite-l si pe turistul asta. Da’ nu asta sunt acum. Am oprit nu pentru ca mi-e sete, sau foame, pentru ca nu imi e. Nici macar pofta de airag n-am, si nici gandul ca e ceva sanatos nu e responsabil pentru faptul ca am oprit aici. Vreau pur si simplu sa mai stau cu oamenii astia a caror limba nu o inteleg, cu caprele lor basinoase al caror cap fiert ma mai fugareste din cand in cand, cu caii si camilele si yacii si yurtele lor, sub cerul asta albastru, pe iarba asta verde si noaptea asta a lor plina de stele. Atat vreau.

Oricat asi incerca sa descriu in cuvinte ceea ce am simtit cand am citit cartea, nu as reusi. Pasaje ca cel de sus sau de jos te lasa fara cuvinte.

Luam un maxi-taxi pana acasa la Andrey, sa mai dau un mail, sa mai frec tastatura, iar Olga coboara undeva pe drum, spunand ca ne vedem mai tarziu. Cica ma asteapta o surpriza. Apare dupa vreo ora, cu ce credeti? Tine in mana o lovitura napraznica sub centura. Niste abtibilde care mi-au fost imposibil de gasit. Cu Samarkand, cu emblema MC-ului “Steel Scorpions” si, iar aici m-am cam emotionat, cu alte doua mici, rotunde si colorate pe care scrie “Andrey & Olga” si “Igor”. Mi-au vazut colectia de pe parbriz si mi-au spus ca vor si ei sa ramana prietenii mei. Ei, spuneti voi, voi cum v-ati simti? Nu Andrey, nu Olga, nu Igor, nu voi, ci eu sunt ala care-si doreste din toata inima sa ramana prietenul vostru, pentru ca doar prietenia asta sunt in stare sa o dau la schimb pentru tot frumosul care va iese voua din suflete.

Trebuie sa recunosc ca imi este ciuda pe cei 43 care au luat parte la calatorie, mi-ar fi placut foarte mult sa am si eu kilometrii mei in aceasta poveste. Insa va trebui sa ma multumesc doar cu cartea in biblioteca si sentimentele de nedescris ce le-am avut cand am citit-o. Voi incerca sa obtin un autograf pe ea, asa poate-i cresc “valoarea”.